Un puntu giallu spampillulava in lu buchju grassu di a notte. S’assumigliava à un ochju in li finfondi di ‘ss’ uscurità è, ben ch’eru solu annantu à a strada di chigliani, mi si paria d’esse usservatu. A luce di a luna vechja ùn m’aiutava à distingue ciò ch’ell’era. Ùn pudia esse una stella, ch’ell’era à mezz’à li boschi, ne puru un vermine luccichìu, chì nè a forma, nè u culore nemmenu a lucicosità ùn li risembrava.
Ghjera cum’un ochjacciu caprunu oppuru di ciocciu ch’appiccicava u luce dolce di a luna in un rispechju irisatu. Ùn m’intimuria mancu pocu, ma drent’à mè si discitava un malasgiu picciosu chì mi frisgiava da a punta di u pedi sin’à u pinzu di i capelli è mi pisava annantu à u corpu.
Senza caccià u mo sguardu di stu puntu diffusu, m’avvanzai pianu pianu ver’di u campu santu è, ghjuntu sottu à a croce di legnu nera di muffu, feci e corne in un riflessu pocu riligiosu è propiu paganu. Mi dissi ch’e faceriu i mo conti incù u signore in paradisu è chì s’ellu mi ne vulia mandà in infernu, ùn saria micca pà què. Tandu, mi signai dinò prumittendu di dumandà pardonu à l’arcimaestru più tardi, quandu saraghju menu schifizzatu.
Dopu à u campu santu in paese, ci hè poca strada sin’à e prime case ma dui ponti ci sò. Ùn aghju un estru superstiziosu ma bò… faciu casu, sopratuttu dopu à st’incontru stranu. Si dice chì di notte ùn si devenu passà nè fiumi nè ruscelli è pruvendu à rallegrà u mo core, cercu à mette mi in mente una canzona zitellina ch’aghju intesu in la ghjurnata.
« Amparami u viulinu, amicu turchinu, amparami u viulinu cusì feraghju ballà »
À u sonu dolce di l’acqua trassaltendu, ricunnoscu a funtana di ghjandarinu. Mi sciaccu appena d’acqua fresca annantu à u mo visu strintu da l’angoscia. Rispechju in l’acqua ùn ne vecu in lu buchjonu di a sera, fora di quellu magru di a luna, è di duie stelle. A prima hè rossa è spampillenti, è in l’acqua chì si move ricunnoscu quantunqua à marzu, pianetu rossu, diu di a guerra è di l’inimità. A siconda, mi pare quant’è vicina cà luntana, luccichente eppuru scura. Vera è falza. Fighjendu u so culore di latte, mi paria ch’ell’era venere, dia di l’amore, di u dilettu è di u goiu. Incù i so capelli cinti d’una curonna di mortula, hè l’amante di marzu cù a so curazza d’alloru. Versu a funtana, mortula ùn ci n’hè è l’alloru di i mo successi passati sò stati affannati, brusgiati. Anu servutu in la suppa d’ossu di i ghjorni magri pà addulcì u gust’amaru di u piattu di i scarzacani.
Venere, pare di move più prestu cà l’altre stelle. In un sensu cuntrariu. Pare avvicinà si di l’acqua è po u mumentu dopu di vultà in lu celu. A me spalla trimuleghja quandu a mo manu tocca a misciulella d’acqua è, sentu un soffiu daretu à mè. Sò presu di tetania cum’è venere quand’ella hè stata trova in lettu incù marzu mentre chì u so maritu vulcanu li martellava i ghjuvelli più rari in la so stazzona infernale. L’acqua si stabilisce, u muvimentu ch’hà rottu a so traquillità, impostu da a mo manu si ne more. Innò, avà i vecu. Nè venere nè marzu. I dii, ùn ne anu cura di l’essari carnali.
Avà si, u spaventu m’affonda. U mo sguardu hè postu in l’acqua è invece di stelle, sò dui ochji sopra à mè. Un ochjacciu rossu simule à una guccia di sangue di porca in l’acqua chì rispechja a notte buchjicosa. Un antru, giallu, stu puntu stranu chì m’hà seguitatu franc’à u campu santu è a croce. St’ochju ch’ùn aghju pussutu alluntanà incù u mo segnu di croce nemmenu incù e mo corne paganacce. L’acqua straripa è adonda i mo scarpi. I mo pedi s’incroscenu è l’acqua hè divintata nera, micca più colpa à u rispechju di a notte ma parchì avà hè sangue. A funtana s’hè piantata di spiscinà ma hè da li finfondi ch’ellu risorge u liquidu viscosu, cum’è stupatu da l’infernu, cum’è s’ellu s’era fattu pulzà u diavule stessu. U mo capu, ùn possu alzà lu, chì pesa tantu, u mo core hè strintu è batte in anarchia, mi manca u fiatu è u me corpu sanu trimuleghja. E mo mane sò viulette è vogliu à vumità, ma sò seccu. Sò cum’è mortu invece chì prifirariu esse mortu. Sò murendu ma ùn morgu micca. Aiò, tumbate mi ! Tumbate mi !
L’aria fresca passa trà i suvari è mi tocca u collu. Pesu l’ochji è ùn ci hè più nulla. Nè sangue, nè ochji, nè inferni pulzati, nè minucci di dimonii. Solu u silenziu di a notte è un’aria fresca chì m’accarezza u pelu. Hè compia.
Illustrazione : Rose Cesari


Laisser un commentaire