L’inguernu era senza fini. Ùn s’era mai vistu un periodu cussì longu di freddu, nivicati, cutri chì firmaiani ghjorna interi. I so botti affundaiani in a tarra floscia. Da trè ghjorna piuvia. Si passò a manu annantu à u fronti, sgucciulanti di sudori e di piossa. I cullini piddaiani i tinti turchini di l’albori. À l’urizonti, ghjunghjiani trè cavadda, muntati da trè omini senza livrei, inciuffati in cappi neri. Si cuddaia una cintinaia di metri in a fanga eppo’ appariia un tarrenu pianu, ùn po’ menu pantanosu, mez’inturratu da un buschettu di suvari. Suttu à l’arbura, aspittaiani trè altr’omini, anch’iddi vistuti di neru, senza marchi d’appartinenza. “Seti vo’ ch’aspittemu?” dissi l’omu di manca, un parsunaghju cortu, incù una larga mustaccia bianca e unu sguardu azzuru e pinitranti. “Sì”. “Allora vi duvemu priparà. Parmitteti?”
***
I trè cavadderi ghjunsini trà l’arbura un paiu di minuti dopu. Un ghjovanu, chì t’avia un visu finu e cattivu, guidaia a truppa. “E vo seti l’altru, immaghjineghju?” feci u listessu omu cortu e mustaccinu. “Socu l’altru, sì”. “Alè, sbrighemuci, scinditi par piacè”.
***
Avali erani tutti i dui in camicia bianca e pantaloni grisgi. S’era pisatu u soli daretu à u buschettu. Un raghju puntò u so pettu. Feci fischjà a so spada in l’aria e lanciò l’assaltu. I spadi si scuntronu e un lampu chjuccò. U so avvirsariu pruvò una finta ma riiscì a cuntrallu. Persi l’equilibru e Ghjuliu si lampò annantu ad iddu. Cù un largu muvimentu di spadda u tuccò in l’angulaghja. Lasciò un mughju seccu e surdu ma si rialzò subbitu, lanciò a gamba di manca e u bracciu uppostu avanti e li punsi u stomacu. In l’ochja di Ghjuliu si lighjia a surpresa, eppo, dopu à qualchì istanti, una panica tutali. Crullò a tarra. U so corpu era caldu. I so mani divintonu picicosi.
***
Finia cussì. Un ghjornu biddissimu cuminciaia. In u celu spurgulatu, spampigliuleghja un soli largu e sbianchitu da l’inguernu. Suttu i suvari, u sangu neru si mischiaia incù a tarra. Fendu i so ultimi prigheri, chjamendu à a Trinità, esalandu l’ultimu rispiru, si dicia que’: “eccu morgu incù unori, sò salvu”. L’aceddi cantighjaiani tutt’ingiru. Infatti, muria par nudda. Unu sguardu cattivu. Una parola lasciata senza pinsacci. Eccu comu s’era fatta. U salottu, a fumaccia, i carti e i visi cuncintrati. In unu scornu, una discussioni animata. Iddu, u conti Salvatore dell’Ormo, u principi Ernest zu Leiningen, Andrea Colonna di Rocca-Chiara. Quiss’ultimu u taruccaia. Torna e torna. Una malcuntintezza. Colonna-Rocca inghjuliatu. U campu d’unori fattu di tarra pantanosa, mezzu à a campagna tuscana, una tarra nera, avali gunfiata d’u so sangu, par accodda a sprissioni di i s’unori. Si raccuglia l’ultimu fiattu di l’aristocrazia europea, chì s’avia da sparì cù a `Grandi Guerra’ chì s’avvicinaia. U ghjornu s’era fattu. Si fighjulaiani Andrea e u principi Ernest. I compuli spapersi trà i cullini si smatinaiani.
**********
L’hiver était sans fin. On n’avait jamais vu une période aussi longue de froid, de neiges, de gels qui duraient des jours entiers. Ses bottes s’enfonçaient dans la terre molle. Il pleuvait depuis trois jours. Il se passa la main sur le front, ruisselant de sueur et de pluie. Les collines prenaient les teintes bleues de l’aube. À l’horizon, trois chevaux s’approchaient, montés par trois hommes, sans livrées, enfoncés dans des capes noires. On montait pendant une centaine de mètres dans la fange, puis apparaissait un terrain plat, moins boueux, à moitié entouré par un bosquet de chênes-lièges. Sous les arbres, trois autres hommes attendaient, eux aussi vêtus de noir, sans marques d’appartenance. « C’est vous qu’on attend ? » dit l’homme de gauche, un petit personnage avec une large moustache blanche et un regard bleu et pénétrant. « Oui ». « Alors nous devons vous préparer. Vous permettez ? ».
***
Les trois cavaliers arrivèrent sous les arbres quelques minutes après. Un jeune homme, au visage fin et méchant, guidait la troupe. « Vous êtes l’autre, j’imagine » ? fit le même homme petit et moustachu. « Je suis l’autre, oui ». « Allez, dépêchons-nous, descendez s’il vous plaît ».
***
À présent ils étaient tous les deux en chemise blanche et pantalon gris. Le soleil s’était levé derrière le bosquet. Un rayon pointa sa poitrine. Il fit siffler son épée dans l’air et lança l’assaut. Leurs épées se rencontrèrent et un éclair jaillit. Son adversaire tenta une feinte mais il réussit à le contrer. Il perdit l’équilibre et Ghjuliu se jeta sur lui. D’un large mouvement d’épaule il le toucha à l’aine. Il laissa échapper un cri sec et sourd mais se releva aussitôt, lança la jambe droite et le bras opposé en avant et lui piqua le ventre. Dans les yeux de Ghjuliu, on put lire la surprise puis, dans l’instant suivant, une panique totale. Il s’écroula au sol. Son corps était chaud. Ses mains devinrent poisseuses.
***
Cela finissait ainsi. Un jour magnifique commençait. Dans le ciel pur, brillait un soleil large et blanchit par l’hiver. Sous les chênes, son sang se mélangeait à la terre. Il mourait ici. Faisant ses dernières prières, invoquant la Trinité, expirant son dernier souffle, il se dit cela : « voilà, je meurs avec honneur, je suis sauvé ». Les oiseaux chantonnaient tout autour. En réalité, il ne mourait pour rien. Un regard mauvais. Une parole lâchée sans y réfléchir. Voilà comment cela s’était déroulé. Lui, le comte Salvatore dell’Ormo, le prince Ernest zu Leiningen, Andrea Colonna di Rocca-Chiara. Ce dernier le taquinait. Encore et encore. Un mécontentement. Colonna-Rocca insulté. Un champ d’honneur fait de terre boueuse, au milieu de la campagne toscane, une terre noire, maintenant gonflée de son sang, pour accueillir l’expression de leurs honneurs. On récoltait l’ultime soupir de l’aristocratie européenne, qui devait disparaître, engloutie dans la “Grande Guerre” qui s’approchait. Le jour était là. Andrea et le prince Ernest se regardait. Les bergeries dispersées entre les collines se réveillaient à peine.


Laisser un commentaire