Passi e fini

Una trinità prufana : celu turchinu e spurgulatu, spiranzi suspesi, giri senza fini. Di pumerighju, piddaiami a strada di a piaghja. In muntagna, u calori era rimpiazzatu da u timpurali. Fin’ d’austu. Rinfriscaia l’aria e pulia u pavimentu assicatu da un mesu di luddu senz’acqua. Ghjunti in piaghja, ritruvaiami u soli. Da punenti, ghjunghjia un soffiu spissu e quasgi brusgianti. I vitturi s’allungaiani longu a strada. U pulsu di u mari, a sciuma bianca cum’è una peddi ch’ùn avia mai vistu u soli, l’omi, i donni, i ziteddi ammassati nant’à a rena. Furmaiani ´ssa pittura immubili, morta parchì si ritruvaia uguali ugni annu.

Ugni volta torna u listessu ricordu. Ugni volta parò è un po menu pricisu. Parini milli giri. I casi vicini e luminosi. A notti ancora luntana. Era passata a piossa e i pozzi spampigliuleghjani. I raghji dunvitaiani russi e purpuri. Biiani dui ghjacari e una vacca. Ci fighjetini. U mutori turnaia a rigimu bassu. U parcheghju. A casa alluminata.

Ci turnetimi di notti. A luna era grossa e bianca. Spampigliulaia nu celu senza stiddi e u so lumu si diffusaia annantu à l’acqui cheti. Passetini dui o tre vitturi. Scesimi annantu à a rena, fatta di grani spissi, di petri lisci e culuriti.

« Chì femu quì ?

– Ti ricordi ?

– Ùn a so… sò luntani quiddi tempi avali.

U mari cuddaia quasgi fin’a noi. Dui ziteddi finiani una partita di calciu. Sparini in a notti.

« Tanti cosi sò cambiati, no ?

– Quasgi tuttu, sì. Dicendula feci un surrisu tristu.

– Parchì semu quì ?

– U azardu podassi? O ancu u distinu ?

-Grandi paroli… se sempri statu forti pà quissu.

Era pallida morta. Suttu a peddi d’i so guanci omu induvinaia una retali di vinicci smiraldi e turchini. Scindiani longu u coddu e spariani all’incrociatura trà i spaddi e u turaci.

« E avali? Mi fisseti e divinteti più pallida s’idd’era ancora pussibuli.

-Avali nienti. Semu ghjunti à a fini. Chì ni pensi?

– Sicura…

– Mal cuminciatu, mal finitu. Chì voli… prubabilmenti ùn c’era altra fini pussibili.

– O c’era… qual’è chì a sa ? I so ochja bistri lucicaiani, rispichjendu u flussu argentu di a luna piena.

– Nimu. Mai. Mi sembrani mumenti falsi e, avali, n’aghju un’idea bedda impricisa.

-Mi sminticarai?

Fighjulaia u mari. Gireti u visu e a fisseti duranti quatru o cinqui sicondi lunghissimi.

« Ci sò pochi cosi ch’ùn si sfassani mai, a sai? I mumenti di filicità intensa e i dulori più prufondi: u dilusu, i prumessi traditi, i fini inghjusti.

Accunsintì.

« Allora ci semu?

– Ci semu.

– Sì… chì strada emu fatta.

– Aè, andemu.

Caminetimi insemi fin’à a strada. Fecimi l’ultimi centu metri in una spezia di tunellu. Pocu à pocu si tacini i rumori circumvicini, i culori ristanti divintetini grisgi e scuri.

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *